Andrei Fagurel - Romana

A trecut multa vreme de cand am mai spus ceva despre ce face Andrei. Acest lucru s-a datorat faptului ca a fost constant, destul de stabil, iar noi am fost foarte ocupati cu el pentru ca, pe masura ce creste, devine mai activ.

A avut o singura bronsita mai grava, acum aproximativ 3 saptamani, dar a reusit sa isi revina si, din fericire, nu a fost necesar sa ne internam, am facut tratament acasa si a dat rezultate.

Insa acum avem o veste maaare. Suntem foarte fericiti si vrem sa va impartasim realizarea lui Andrei. Incepand de vineri, 4 Aprilie, Andrei este fara tubusoare de oxigen in nasuc! Din data de 2 Aprilie, monitorizandu-l, constatasem ca parametrii de oxigenare sunt buni si i-am oprit oxigenul. Iar vineri “ne-am luat inima in dinti” si i-am scos si tuburile. Cu ajutorul lui Dumnezeu, inca mai este fara tuburi si acum. Si este stabil. Se descurca sa respire singurel, fara aport suplimentar de oxigen!

Desi, daca ii spui unui medic acest lucru, va zice ca e ceva normal, ca trebuie sa se intample la un moment dat, pentru mine este dificil sa exprim ce sentimente m-au incercat. In primul rand, euforie. Nesiguranta. Incredere. Teama. Speranta. Si, uite asa, toate aceste sentimente au condus la faptul ca timp de vreo ora dupa ce i-am scos tuburile am tremurat de emotie. Nu de frica, pentru ca nu avea ce sa se intample si eram constienta de asta. Oricand puteam sa ii pun tuburile si sa dau drumul la oxigen. In plus, in primele 2 zile l-am tinut in permanenta monitorizat, pentru a ii verifica saturatia de oxygen. Si, oricum, fusese in cele doua zile anterioare cu oxigenul oprit si ma asigurasem ca totul e in regula. Si totusi… de fericire imi tremurau mainile. Sigur, speram ca se va intampla acest lucru la un moment dat, dar parca ma obisnuisem cu ideea ca “nu e acum momentul acela”.

Stiu ca e greu de inteles toata… polologhia pe care am scris-o eu aici daca nu treci prin asa ceva (si, cu toata sinceritatea, nu doresc nimanui sa treaca prin incercarile acestea), dar poate ca ajuta pentru a fi mai bine inteleasa faptul ca eu nu l-am vazut in toata viata lui, in 2 ani si 30 de zile , decat cateva minute fara tuburi sau alta forma de ajutor de respirat, si anume la nastere. In rest au fost numai intervale scurte, in care ii schimbam tuburile din nas, de exemplu, de cateva secunde, si acelea erau insotite de urlete disperate.

E foarte placut sa ma uit la fetisoara lui dulce FARA tuburi, sa ma pot plimba prin casa cu el fara sa ma impiedic si sa trag de fire, sa stiu ca poate sa se joace fara sa se infasoare tot in tub, sa il dezbrac si imbrac fara sa trec prin tot ritualul de scoatere, respectiv introducere a hainutelor pe tub. Sunt multe lucruri care “vin la pachet” cu dependenta de oxigen, in afara problemei de sanatate propriu-zise. Si, ghiciti care a fost unul dintre primele lucruri pe care l-a facut micutul baietel: si-a bagat degetelul explorator pe fiecare dintre narute!

Este posibil ca aceasta sa fie pur si simplu o perioada mai buna pentru Andrei, iar atunci cand raceste, si aproape sigur dupa urmatoarea operatie, sa aiba nevoie dinnou de oxigen. Dar faptul ca e stabil acum, fara oxigen, noua ne da incredere ca isi revine si ca a facut progrese mari. Si, in plus, am cazut de acord ca ne permitem si noi momentele acestea de bucurie, pentru ca oricum nu stim ce ne rezerva viitorul, din punctual lui Andrei de vedere. Am mers pe principiul “Traieste clipa”. Si, din fericire pentru Andrei, inca o mai traim .

Am pus pe site si poze cu “dovada”.